Nu mai ştiu sigur când s-a întâmplat totul, ştiţi clişeul ăla despre o fată şi-un băiat. Băiatul o plăcea pe fată, dar ea pe el nu, la început, si multe alte lucruri triste care intervin între ei, dar reuşesc să iasă învingători, ceva similar mi s-a întâmplat şi mie.
Era 21 ianuarie, frig, extraordinar de frig, mă întorceam de la facultate. Eram pe undeva pe strada X încercând să prelungesc drumul spre casă în timp ce îmi făceam ordine în gânduri, se întâmplaseră prea multe în ultima vreme... După ce am ajuns acasă, defapt unde stăteam în chirie, a sunat telefonul. Era prietenul meu cel mai bun care mă anunţa că seara următoare voi fi ocupat pentru că voi merge la o petrecere organizată de câţiva colegi. I-am mulţumit pentru invitaţie şi am promis că voi fi acolo. Mi-am aprins o ţigare, simţeam nevoia să-mi afum ideile, să le ameţesc, prea rău ma chinuiau...
Seara de 22 ianuarie sosise exact ca şi mine la petrecere. Multe figuri necunoscute mi s-au ivit în faţa ochilor, dar una singură mi-a atras atenţia, era o fată înaltă cu păr blond şi creţ ce se cernea uşor pe umărul ei micuţ şi pielea palidă ce scotea în evidenţă culoarea verde a ochilor ei, eram de-a dreptul hipnotizat, simpla ei prezenţă îmi făcea sângele să curgă cu putere. Am schimbat câteva priviri întâmplătoare, de bun simţ, bineînţeles, nu-mi puteam permite mai mult. L-am căutat pe bunul meu prieten pentru a-mi face cunoştinţă cu Ea. Am reuşit să o privesc în ochi pe parcursul schimbării a câtorva formule de intoducere politicoase. Bineînţeles că nu mi-a acordat atenţie prea mare, s-a „pierdut” uşor de mine, eu rămânând toată seara cu imaginea ei în minte. Melancolic cum eram, am picat pradă alcoolului cu uşurinţă, ideile mele iarăşi zburau stinghere prin capul ce devenise prea greu, acela a fost momentul în care am ştiut că trebuie să plec.
Dimineaţa următoare m-am trezit mahmur, cu o durere groaznică de cap dăruită de alcool. M-am adus repede aminte de ce s-a întâmplat aseară, silueta Ei îşi facea apariţia în ceaţă. Am încercat să o găsesc timp de 2 săptămâni , dar nimic, până într-o zi când mă aflam în tramvai privind inert pe fereastră la orice femeie ce avea o statură asemănătoare, amintirea ei mă îmbătase, la un moment dat i-am zărit corpul firav şi părul blond inconfundabil. M-am dat jos la staţia cea mai apropiată şi am alergat înapoi mânat de dorinţa revederii ochilor ei verzi. Mă apropiam de locul unde o văzusem , aşa că am încetinit ca să pară o coincidenţă „ciocnirea” noastră.
Am apelat la calităţile teatrale cu care omul e înzestrat pentru a-mi ascunde entuziasmul şi să-i spun:
- Hei, te cunosc!
- Da, de unde?
- De la petrecerea pe care a organizat-o x, de acum 2 săptămâni.
- A! Parcă îmi aduc aminte!
- Da, sunt ...
- Ascultă, îmi pare rău, trebuie să ajung undeva. Ne mai vedem!
- Hai să ieşim la cină şi mai vorbim.
- Mă tem că nu pot...
Am rămas nemişcat câteva secunde. Răspunsul ei m-a ambiţionat să încerc în continuare; am aflat unde stătea şi în fiecare dimineaţă găsea un trandafir în faţa uşii. N-am ştiut niciodată ce reacţie avea, cât de flatată se simţea până când am revăzut-o şi am întrebat-o dacă îi place ritualul meu. A rămas fără cuvinte, puteam să-i citesc copleşirea în ochi. Acela a fost momentul în care buzele noastre au făcut cunoştinţă. Sărutul a durat mult, ori aşa mi s-a părut mie, deoarece mă bucuram de fiecare secundă în care buzele ei fierbinţi le atingeau pe ale mele . Când ne-am întors la vorbit mi-a spus că s-a îndrăgostit de tipul ce-i punea flori în fiecare dimineaţă pe pragul uşii, îl visa, dar faţa nu i-o putea vedea niciodată. Era atât de bucuroasă să-l cunoască în sfârşit.
Eram un om de-a dreptul complet, lipsurile de orice fel erau compensate de iubirea noastră reciprocă. Iubirea e un sentiment care astăzi şi-a pierdut din valoare, oricine spune „te iubesc” fără să cunoască măreţia celor 2 cuvinte rostite, iubirea este necondiţionată şi infinită ceea ce înseamnă că nu oricine o merită. Pentru mine iubirea este sentimentul ce a dat sens vieţii mele incomplete; nici nu stiu cand cele 6 luni au trecut. Timpul e crud, când eşti fericit, fuge, iar când treci prin greutăţi , se mişcă încet prvindu-te cum te scalzi în propriile nereuşite, cel puţin la mine aşa a fost, astfel încât această perioadă petrecută alături de Ea a fost mai frumoasă de cât aş fi putut să-mi imaginez. Eu dezinvolt şi distrat, ea stângace şi timidă. Ne completam perfect, ne stătea bine împreună...
Păcat că fericirea e opusul a ceea ce a urmat în viaţa noastră, mama Ei murise. A fost distrusă, o sunam, voiam să o văd, să-i simt buzele moi strivindu-se de ale mele. Nimic din ce-am încercat nu a mers, era înconjurată de o carapace impenetrabilă zidită din tristeţea ce mă bloca. Atâta timp cât era nefericită eu eram incomplet, revenisem la imperfectiunea de dinainte, în acele momente nu am crezut că vom trece peste această problemă...
Într-o zi nu ştiu ce s-a întâmplat cu carapacea aceea , cred că a fost măcinată de lumina caldă a soarelui şi de iubirea cu care o înconjuram zilnic. Acea întâmplare ne-a maturizat brusc pe amândoi şi ne-a făcut să ne bucurăm de fiecare clipă petrecută împreună...
