Cuvintele.

Cuvintele sunt armele nucleare suficient de puternice să distrugă suflete, şi să lase în urma lor, cratere imense, unde se cuibăreşte neîncrederea. Ele (cuvintele) pot manipula, împletindu-le întru-un mod diabolic, te pot face să obţii ce vrei, să ai putere absolută. Politicienii, de exemplu, sunt conştienţi de toată influenţa pe care o posedă prin grăirea unor sunete articulate, şi bineînţeles, învelite în cel mai al dracu’ ambalaj, discursurile. Discursurile sunt cocktailuri tari, ori slabe, pentru că pot îmbăta minţi, inducând comă controlului de sine, sau au puterea de a mangâia un suflet pătat cu suferinţă, devenind un pansament ce astupă o rană adâncă. Sunt, totuşi, foarte periculoase. Fiecare om are un mod distinct prin care interpretează tot ce urechea înghite; un lucru bun poate fi metamorfozat într-unul rău, de o minte confuză, ori răul se poate preschimba în binele suprem. Gândiţi-vă că până şi muzica are nevoie de versuri, care să plutească uşor pe aripile sunetului şi să vindece existenţe bolnave. Cuvintele sunt calea de transmitere a blestemelor ce cad asupra persoanelor ce stârnesc ură în jurul lor, sunt podul ce leagă binele de rău, o viaţă de altă viaţă şi toţi oamenii în acelaşi timp într-o plasă infinită din care nu pot scăpa, pentru că sunt dependenţi de litere, care împreună, contopindu-se, ajung cuvinte, care împrietenite, duc la propoziţii şi tot aşa, până realizează că nu se poate fără…

Părţi diabolice

Toată lumea cunoaşte bucuria. Bucuria însoţeşte momentele frumoase din viaţa ta, îmbrăcând cotidianul în ceva plăcut ochiului, dar poate avea şi rădăcini diabolice adânc înfipte în suflet, imposibil de smuls, oricât de mult ai încerca. Spiritul se simte bine când este hrănit cu bucurie, dar odată ce gustă şi din bucuria diabolică, devine un drog din vraja căruia nu se mai poate rupe. Această trăire este fructul suferinţei altor persoane, ori al urii şi invidiei, nutrite în adâncurile misterioase ale noastre. Sunt oameni ce iubesc să simtă acest sentiment distructiv, le oferă atâta putere încât simt că pot face lucruri inimaginabile prin rănirea altora. Ei doar pentru asta îşi continua existenţa, înjosirea celor din jur îi ajută să aibă o părere mai bună despre ei înşişi, în timp reuşind să se convingă că e adevărat, devenind prizonierii unei alte dimensiuni pentru totdeauna. Este, cu siguranţă, mai uşor să-ţi trăieşti viaţa astfel, niciodată nu vei avea probleme legate de complexare, dar nu toţi aleg să fie aşa. Prefer să mă chinui de pe o zi pe alta, zbătându-mă să pot reuşi să ajung acolo unde sufletul meu simte că ar trebui să fiu, să mă îmbăt cu puţinii stropi de mulţumire care îmi vor scălda viitorul. E adevărat, bucuria diabolică e mult mai puternică, şi tot timpul vei fi tentat să te bucuri de răul altuia; simţi că eşti invincibil când poţi controla suferinţa ce cuprinde alte persoane, şi crezi (greşit) că eşti scenaristul altor vieţi. Este nocivă, dar noi oamenii fiind fiinţe slabe, suntem dependenţi de ea, ca un orb de baston, agăţându-ne de rău pentru a ne fi bine.

Hoţii de suflete

În zilele noastre problema viitorului nu mai este de actualitate. Părinţii au resursele şi noi ne pricepem de minune să ne asigurăm că le irosim.Talentul şi ceea ce ne place să facem nu mai reprezintă interes, talentul stând închis într-o cutie a sufletului ştearsă şi prăfuită, fără să ne întoarcem privirea asupra sa. „Dumnezeul” nostru a luat înfăţişarea tehnologiei, a facebook-ului care ne stoarce de energie, precum apa dintr-un burete. Nu sunt sigur, dar cuvântul „rudimentar” cred că nici nu mai apare în toate dicţionarele. De ce? Pentru că este asociat cu vechiul, mizerul şi inutilul. Sunt total împotriva acestei gândiri. Faceţi doar o mica excursie în adâncul memoriei şi sufletului vostru şi vă veţi aduce aminte cât de frumoasă era copilăria când, drept cadou, primeaţi o maşinuţă veche din metal mancată de rugină, ori o papuşă urâtă cu nasturi pe post de ochi. Cât de frumoase erau momentele ce urmau, când ieşeai în faţa blocului şi începeai să-ţi imaginezi tot felul de lucruri, puteai sta zile întregi „conturând” scenarii fantastice în căpşorul tău de copil. Câţi „mititei” contemporani nouă îşi mai folosesc imaginaţia astfel? Toate aceste lucruri le sunt furate de jocurile ultra-moderne care fac totul pentru ei, crează o lume imaginară în locul lor. Sincer, mă simt norocos că am avut şansa să mă bucur de copilărie în cel mai favorabil mod pentru mine. Tehnologia avansată pusă la dispoziţia unor „oameni în miniatură”, nu va duce la ceva bun, leneveala instalându-se şi astfel vom face un pas uriaş către preistorie, devenind iar oameni nedezvoltaţi mental, înapoiaţi. Nu cred că tehnologia ne poate ajuta să ne ridicăm, eu cred că ne droghează imaginaţia, paralizând-o. Şi mă tot întreb ce se va întâmpla cu societatea care merge pe premisa că „meseria asta e de viitor”. Sunt de acord, dar preferi să faci toata viaţa ceva ce nu îţi place doar pentru a avea o viaţă exterioară perfectă? Ce se întâmplă cu sufletul care se presupune că trăieşte mai mult decât corpul? În zilele noastre sufletul moare înaintea gazdei sale, pentru că nu mai simţim nimic, sentimentele fiind estompate. Vreau sa trăiesc o singură zi ca pe vremea bunicilor mei... ştiu, vă înţeleg nedumerirea, e ciudat să-mi fie dor de perioade în care nici nu am trăit.