Cuvintele.

Cuvintele sunt armele nucleare suficient de puternice să distrugă suflete, şi să lase în urma lor, cratere imense, unde se cuibăreşte neîncrederea. Ele (cuvintele) pot manipula, împletindu-le întru-un mod diabolic, te pot face să obţii ce vrei, să ai putere absolută. Politicienii, de exemplu, sunt conştienţi de toată influenţa pe care o posedă prin grăirea unor sunete articulate, şi bineînţeles, învelite în cel mai al dracu’ ambalaj, discursurile. Discursurile sunt cocktailuri tari, ori slabe, pentru că pot îmbăta minţi, inducând comă controlului de sine, sau au puterea de a mangâia un suflet pătat cu suferinţă, devenind un pansament ce astupă o rană adâncă. Sunt, totuşi, foarte periculoase. Fiecare om are un mod distinct prin care interpretează tot ce urechea înghite; un lucru bun poate fi metamorfozat într-unul rău, de o minte confuză, ori răul se poate preschimba în binele suprem. Gândiţi-vă că până şi muzica are nevoie de versuri, care să plutească uşor pe aripile sunetului şi să vindece existenţe bolnave. Cuvintele sunt calea de transmitere a blestemelor ce cad asupra persoanelor ce stârnesc ură în jurul lor, sunt podul ce leagă binele de rău, o viaţă de altă viaţă şi toţi oamenii în acelaşi timp într-o plasă infinită din care nu pot scăpa, pentru că sunt dependenţi de litere, care împreună, contopindu-se, ajung cuvinte, care împrietenite, duc la propoziţii şi tot aşa, până realizează că nu se poate fără…

Părţi diabolice

Toată lumea cunoaşte bucuria. Bucuria însoţeşte momentele frumoase din viaţa ta, îmbrăcând cotidianul în ceva plăcut ochiului, dar poate avea şi rădăcini diabolice adânc înfipte în suflet, imposibil de smuls, oricât de mult ai încerca. Spiritul se simte bine când este hrănit cu bucurie, dar odată ce gustă şi din bucuria diabolică, devine un drog din vraja căruia nu se mai poate rupe. Această trăire este fructul suferinţei altor persoane, ori al urii şi invidiei, nutrite în adâncurile misterioase ale noastre. Sunt oameni ce iubesc să simtă acest sentiment distructiv, le oferă atâta putere încât simt că pot face lucruri inimaginabile prin rănirea altora. Ei doar pentru asta îşi continua existenţa, înjosirea celor din jur îi ajută să aibă o părere mai bună despre ei înşişi, în timp reuşind să se convingă că e adevărat, devenind prizonierii unei alte dimensiuni pentru totdeauna. Este, cu siguranţă, mai uşor să-ţi trăieşti viaţa astfel, niciodată nu vei avea probleme legate de complexare, dar nu toţi aleg să fie aşa. Prefer să mă chinui de pe o zi pe alta, zbătându-mă să pot reuşi să ajung acolo unde sufletul meu simte că ar trebui să fiu, să mă îmbăt cu puţinii stropi de mulţumire care îmi vor scălda viitorul. E adevărat, bucuria diabolică e mult mai puternică, şi tot timpul vei fi tentat să te bucuri de răul altuia; simţi că eşti invincibil când poţi controla suferinţa ce cuprinde alte persoane, şi crezi (greşit) că eşti scenaristul altor vieţi. Este nocivă, dar noi oamenii fiind fiinţe slabe, suntem dependenţi de ea, ca un orb de baston, agăţându-ne de rău pentru a ne fi bine.

Hoţii de suflete

În zilele noastre problema viitorului nu mai este de actualitate. Părinţii au resursele şi noi ne pricepem de minune să ne asigurăm că le irosim.Talentul şi ceea ce ne place să facem nu mai reprezintă interes, talentul stând închis într-o cutie a sufletului ştearsă şi prăfuită, fără să ne întoarcem privirea asupra sa. „Dumnezeul” nostru a luat înfăţişarea tehnologiei, a facebook-ului care ne stoarce de energie, precum apa dintr-un burete. Nu sunt sigur, dar cuvântul „rudimentar” cred că nici nu mai apare în toate dicţionarele. De ce? Pentru că este asociat cu vechiul, mizerul şi inutilul. Sunt total împotriva acestei gândiri. Faceţi doar o mica excursie în adâncul memoriei şi sufletului vostru şi vă veţi aduce aminte cât de frumoasă era copilăria când, drept cadou, primeaţi o maşinuţă veche din metal mancată de rugină, ori o papuşă urâtă cu nasturi pe post de ochi. Cât de frumoase erau momentele ce urmau, când ieşeai în faţa blocului şi începeai să-ţi imaginezi tot felul de lucruri, puteai sta zile întregi „conturând” scenarii fantastice în căpşorul tău de copil. Câţi „mititei” contemporani nouă îşi mai folosesc imaginaţia astfel? Toate aceste lucruri le sunt furate de jocurile ultra-moderne care fac totul pentru ei, crează o lume imaginară în locul lor. Sincer, mă simt norocos că am avut şansa să mă bucur de copilărie în cel mai favorabil mod pentru mine. Tehnologia avansată pusă la dispoziţia unor „oameni în miniatură”, nu va duce la ceva bun, leneveala instalându-se şi astfel vom face un pas uriaş către preistorie, devenind iar oameni nedezvoltaţi mental, înapoiaţi. Nu cred că tehnologia ne poate ajuta să ne ridicăm, eu cred că ne droghează imaginaţia, paralizând-o. Şi mă tot întreb ce se va întâmpla cu societatea care merge pe premisa că „meseria asta e de viitor”. Sunt de acord, dar preferi să faci toata viaţa ceva ce nu îţi place doar pentru a avea o viaţă exterioară perfectă? Ce se întâmplă cu sufletul care se presupune că trăieşte mai mult decât corpul? În zilele noastre sufletul moare înaintea gazdei sale, pentru că nu mai simţim nimic, sentimentele fiind estompate. Vreau sa trăiesc o singură zi ca pe vremea bunicilor mei... ştiu, vă înţeleg nedumerirea, e ciudat să-mi fie dor de perioade în care nici nu am trăit.

O poveste

Nu mai ştiu sigur când s-a întâmplat totul, ştiţi clişeul ăla despre o fată şi-un băiat. Băiatul o plăcea pe fată, dar ea pe el nu, la început, si multe alte lucruri triste care intervin între ei, dar reuşesc să iasă învingători, ceva similar mi s-a întâmplat şi mie.

Era 21 ianuarie, frig, extraordinar de frig, mă întorceam de la facultate. Eram pe undeva pe strada X încercând să prelungesc drumul spre casă în timp ce îmi făceam ordine în gânduri, se întâmplaseră prea multe în ultima vreme... După ce am ajuns acasă, defapt unde stăteam în chirie, a sunat telefonul. Era prietenul meu cel mai bun care mă anunţa că seara următoare voi fi ocupat pentru că voi merge la o petrecere organizată de câţiva colegi. I-am mulţumit pentru invitaţie şi am promis că voi fi acolo. Mi-am aprins o ţigare, simţeam nevoia să-mi afum ideile, să le ameţesc, prea rău ma chinuiau...

Seara de 22 ianuarie sosise exact ca şi mine la petrecere. Multe figuri necunoscute mi s-au ivit în faţa ochilor, dar una singură mi-a atras atenţia, era o fată înaltă cu păr blond şi creţ ce se cernea uşor pe umărul ei micuţ şi pielea palidă ce scotea în evidenţă culoarea verde a ochilor ei, eram de-a dreptul hipnotizat, simpla ei prezenţă îmi făcea sângele să curgă cu putere. Am schimbat câteva priviri întâmplătoare, de bun simţ, bineînţeles, nu-mi puteam permite mai mult. L-am căutat pe bunul meu prieten pentru a-mi face cunoştinţă cu Ea. Am reuşit să o privesc în ochi pe parcursul schimbării a câtorva formule de intoducere politicoase. Bineînţeles că nu mi-a acordat atenţie prea mare, s-a „pierdut” uşor de mine, eu rămânând toată seara cu imaginea ei în minte. Melancolic cum eram, am picat pradă alcoolului cu uşurinţă, ideile mele iarăşi zburau stinghere prin capul ce devenise prea greu, acela a fost momentul în care am ştiut că trebuie să plec.

Dimineaţa următoare m-am trezit mahmur, cu o durere groaznică de cap dăruită de alcool. M-am adus repede aminte de ce s-a întâmplat aseară, silueta Ei îşi facea apariţia în ceaţă. Am încercat să o găsesc timp de 2 săptămâni , dar nimic, până într-o zi când mă aflam în tramvai privind inert pe fereastră la orice femeie ce avea o statură asemănătoare, amintirea ei mă îmbătase, la un moment dat i-am zărit corpul firav şi părul blond inconfundabil. M-am dat jos la staţia cea mai apropiată şi am alergat înapoi mânat de dorinţa revederii ochilor ei verzi. Mă apropiam de locul unde o văzusem , aşa că am încetinit ca să pară o coincidenţă „ciocnirea” noastră.

Am apelat la calităţile teatrale cu care omul e înzestrat pentru a-mi ascunde entuziasmul şi să-i spun:
- Hei, te cunosc!
- Da, de unde?
- De la petrecerea pe care a organizat-o x, de acum 2 săptămâni.
- A! Parcă îmi aduc aminte!
- Da, sunt ...
- Ascultă, îmi pare rău, trebuie să ajung undeva. Ne mai vedem!
- Hai să ieşim la cină şi mai vorbim.
- Mă tem că nu pot...
Am rămas nemişcat câteva secunde. Răspunsul ei m-a ambiţionat să încerc în continuare; am aflat unde stătea şi în fiecare dimineaţă găsea un trandafir în faţa uşii. N-am ştiut niciodată ce reacţie avea, cât de flatată se simţea până când am revăzut-o şi am întrebat-o dacă îi place ritualul meu. A rămas fără cuvinte, puteam să-i citesc copleşirea în ochi. Acela a fost momentul în care buzele noastre au făcut cunoştinţă. Sărutul a durat mult, ori aşa mi s-a părut mie, deoarece mă bucuram de fiecare secundă în care buzele ei fierbinţi le atingeau pe ale mele . Când ne-am întors la vorbit mi-a spus că s-a îndrăgostit de tipul ce-i punea flori în fiecare dimineaţă pe pragul uşii, îl visa, dar faţa nu i-o putea vedea niciodată. Era atât de bucuroasă să-l cunoască în sfârşit.

Eram un om de-a dreptul complet, lipsurile de orice fel erau compensate de iubirea noastră reciprocă. Iubirea e un sentiment care astăzi şi-a pierdut din valoare, oricine spune „te iubesc” fără să cunoască măreţia celor 2 cuvinte rostite, iubirea este necondiţionată şi infinită ceea ce înseamnă că nu oricine o merită. Pentru mine iubirea este sentimentul ce a dat sens vieţii mele incomplete; nici nu stiu cand cele 6 luni au trecut. Timpul e crud, când eşti fericit, fuge, iar când treci prin greutăţi , se mişcă încet prvindu-te cum te scalzi în propriile nereuşite, cel puţin la mine aşa a fost, astfel încât această perioadă petrecută alături de Ea a fost mai frumoasă de cât aş fi putut să-mi imaginez. Eu dezinvolt şi distrat, ea stângace şi timidă. Ne completam perfect, ne stătea bine împreună...

Păcat că fericirea e opusul a ceea ce a urmat în viaţa noastră, mama Ei murise. A fost distrusă, o sunam, voiam să o văd, să-i simt buzele moi strivindu-se de ale mele. Nimic din ce-am încercat nu a mers, era înconjurată de o carapace impenetrabilă zidită din tristeţea ce mă bloca. Atâta timp cât era nefericită eu eram incomplet, revenisem la imperfectiunea de dinainte, în acele momente nu am crezut că vom trece peste această problemă...

Într-o zi nu ştiu ce s-a întâmplat cu carapacea aceea , cred că a fost măcinată de lumina caldă a soarelui şi de iubirea cu care o înconjuram zilnic. Acea întâmplare ne-a maturizat brusc pe amândoi şi ne-a făcut să ne bucurăm de fiecare clipă petrecută împreună...

Tu mai poţi suporta?

Astăzi, o zi fericită pentru mine, deoarece s-a luat curentul în toata şcoala şi a trebuit să se anuleze orele, spre extazul meu interior!

După ce am pierdut vremea aiurea prin oraş am zis că trebuie să ajung şi acas’. Mă urc cu prietena mea în microbuz, ne aşezăm, apoi ne punem căştile în urechi relaxându-ne. Nu după mult timp, poposeşte în dreptul căilor noastre respiratorii, un miros înecăcios de om certat cu săpunul şi deodorantul, care mi-a stricat buna dispoziţie plus pofta de mâncare; dacă o să tot am parte de un noroc ca ăsta în fiecare zi, voi slăbi garantat.

Mă dezgustă lipsa de bun simţ faţă de ceilalţi ce trebuie să suporte o mireasmă ce îţi taie răsuflarea instantaneu, plus că îţi dau lacrimile dacă cineva îşi ridică mâna pentru a se prinde de vreo bară agăţată cât mai sus. Eu nu înţeleg cum se pot suporta aceste persoane, chiar nu se simt? Îmi e silă din ce în ce mai mult de aglomeraţiile urbane, cum ar fi spectacolele electorale, transportul în comun unde suntem înghesuiţi ca vitele, iar unii miros ca unele, dar asta uneori ar fi o insultă adusă săracelor bovine.

În categoria persoanelor care deranjează, sunt specimenele ce îşi înşiră toată ziua la telefon, iar tu amărâtu’ de tine n-ai ce te face decât să asculţi ce probleme lipsite de importanţă a întampinat; într-o zi am ascultat cum un tip trecut de 30 de ani se plângea, tot la telefon, că a făcut hemoroizi de la statul pe scaun în faţa calculatorului, după ce am ascultat o groază de lucruri legate de avocatură şi chestii neinteresante pentru ceilalţi oameni şi chiar dezgustătoare.

Oricum, sper să nu mai am parte de aşa ceva în jurul meu, ele pot exista, doar să nu interancţioneze cu mine...

Bătaie de cap

Entuziasmat de începerea liceului, m-am gândit că trebuie să-mi scot faţa de sărbătoare de la naftalină, că de, nu în fiecare zi păşeşti cu emoţie pe poarta liceului.

Prima zi(luni), interesantă aş putea spune, colegi noi, diriginta, şi discursul inevitabil ce nu a ajuns până la timpanul nostru pentru a ne “gâdila” auzul.

A 2-a zi(marti), eram aşa pierdut în spaţiu ca un boboc ce sunt, încât nu am putut face cunoştinţă cu întregul “penitenciar” dar, am reuşit să fac un schimb de saluturi politicoase cu colegii şi m-am calmat când am vazut că nu se insistă pe uniformă, doar pe decenţă, spre extazul meu interior.

Următoarele zile am picat în puţul socializării, încercând să-mi fac cât mai mulţi prieteni de la care să aflu micile secrete ce te ajută să supravieţuieşti în mediul ostil în care s-a transformat şcoala datorită sistemului educaţional extra aglomerat care îţi acordă timp doar pentru respirat, câteodată, deoarece oamenii de la conducerea Ministerului Educaţiei au uitat de faptul că şi ei au fost adolescenţi scârbiţi de sufocarea provocată de şcoală.

Tot ceea ce îmi dăduse aripi la început, m-a făcut să mă prăbuşesc ulterior, când am fost lovit ca de un autobuz, aflând de regulile stricte pe care trebuie să le respectăm altfel vom avea parte de o excursie plină de suspans în biroul directorului, care se impune cu adevărat.
Duc dorul generalei pe care o uram acum câteva luni, generala permisivă unde puteai să scoţi câte un cuvânt mai deplasat, ceea ce nu se întamplă la liceu unde trebuie să crâşneşti din dinţi şi să dai dreptate necondiţionat.

Seriale

Acum că-ncepe şcoala sunt nevoit să fac inventarul multelor seriale de care sunt dependent (din păcate). Nu mă pot abţine să le savurez, serialele şi cărţile sunt marile mele slăbiciuni. Mă mulţumesc cu ele, decât să depind de jocuri, mai bine de o carte şi un serial bun, aş putea spune că sunt obsedat de ele...:|, când prind o bucată de timp care se plictiseşte o exploatez cu ajutorul lor:)), mă liniştesc, efectiv. Sunt fanul serialelor pentru că toată povestea e mai elaborată, ai parte de mai multe detalii decât într-un film unde acţiunea e grabită ca să o poată concentra într-o oră şi puţin sau e diluată lipsită de părţile incitante care te ţin în suspans, plus că trebuie să aştepţi mai mult pentru a vedea părţile ce continuă să apară. Această slăbiciune e o „moştenire” de la o prietenă care a văzut de 2 ori mai multe seriale ca mine (doar că ea mai pierde acţiunea şi data când apar, iar cu ocazia asta îi fac si memoria de râs:)) ). Am tot încercat să mai exclud câteva din lista lungă şi în continuă formare dar, fără a reuşi pentru că, atâta timp cât am reuşit să văd mai bine de 7 sezoane din serialul x ar fi stupid să pun pe „pauză” vizionarea acestuia tocmai acum. Prietenii îmi tot spun că nu-mi fac bine dar, sunt drogurile la care nu pot renunţa pentru că îmi oferă o stare de euforie şi un orgasm intens al imaginaţiei care pluteşte uşor prin celulele corpului meu. Ar trebui să pună cineva bazele unui cerc numit „Cinefilii anonimi”, cred că va avea succes şi va avea mulţi adepţi peste tot, ce ziceţi? Acum la sfârşitul postării o să înşir câteva din serialele urmărite de mine:














Aveţi şi alte recomandări?