Wednesday, December 1, 2010

O poveste

Nu mai ştiu sigur când s-a întâmplat totul, ştiţi clişeul ăla despre o fată şi-un băiat. Băiatul o plăcea pe fată, dar ea pe el nu, la început, si multe alte lucruri triste care intervin între ei, dar reuşesc să iasă învingători, ceva similar mi s-a întâmplat şi mie.

Era 21 ianuarie, frig, extraordinar de frig, mă întorceam de la facultate. Eram pe undeva pe strada X încercând să prelungesc drumul spre casă în timp ce îmi făceam ordine în gânduri, se întâmplaseră prea multe în ultima vreme... După ce am ajuns acasă, defapt unde stăteam în chirie, a sunat telefonul. Era prietenul meu cel mai bun care mă anunţa că seara următoare voi fi ocupat pentru că voi merge la o petrecere organizată de câţiva colegi. I-am mulţumit pentru invitaţie şi am promis că voi fi acolo. Mi-am aprins o ţigare, simţeam nevoia să-mi afum ideile, să le ameţesc, prea rău ma chinuiau...

Seara de 22 ianuarie sosise exact ca şi mine la petrecere. Multe figuri necunoscute mi s-au ivit în faţa ochilor, dar una singură mi-a atras atenţia, era o fată înaltă cu păr blond şi creţ ce se cernea uşor pe umărul ei micuţ şi pielea palidă ce scotea în evidenţă culoarea verde a ochilor ei, eram de-a dreptul hipnotizat, simpla ei prezenţă îmi făcea sângele să curgă cu putere. Am schimbat câteva priviri întâmplătoare, de bun simţ, bineînţeles, nu-mi puteam permite mai mult. L-am căutat pe bunul meu prieten pentru a-mi face cunoştinţă cu Ea. Am reuşit să o privesc în ochi pe parcursul schimbării a câtorva formule de intoducere politicoase. Bineînţeles că nu mi-a acordat atenţie prea mare, s-a „pierdut” uşor de mine, eu rămânând toată seara cu imaginea ei în minte. Melancolic cum eram, am picat pradă alcoolului cu uşurinţă, ideile mele iarăşi zburau stinghere prin capul ce devenise prea greu, acela a fost momentul în care am ştiut că trebuie să plec.

Dimineaţa următoare m-am trezit mahmur, cu o durere groaznică de cap dăruită de alcool. M-am adus repede aminte de ce s-a întâmplat aseară, silueta Ei îşi facea apariţia în ceaţă. Am încercat să o găsesc timp de 2 săptămâni , dar nimic, până într-o zi când mă aflam în tramvai privind inert pe fereastră la orice femeie ce avea o statură asemănătoare, amintirea ei mă îmbătase, la un moment dat i-am zărit corpul firav şi părul blond inconfundabil. M-am dat jos la staţia cea mai apropiată şi am alergat înapoi mânat de dorinţa revederii ochilor ei verzi. Mă apropiam de locul unde o văzusem , aşa că am încetinit ca să pară o coincidenţă „ciocnirea” noastră.

Am apelat la calităţile teatrale cu care omul e înzestrat pentru a-mi ascunde entuziasmul şi să-i spun:
- Hei, te cunosc!
- Da, de unde?
- De la petrecerea pe care a organizat-o x, de acum 2 săptămâni.
- A! Parcă îmi aduc aminte!
- Da, sunt ...
- Ascultă, îmi pare rău, trebuie să ajung undeva. Ne mai vedem!
- Hai să ieşim la cină şi mai vorbim.
- Mă tem că nu pot...
Am rămas nemişcat câteva secunde. Răspunsul ei m-a ambiţionat să încerc în continuare; am aflat unde stătea şi în fiecare dimineaţă găsea un trandafir în faţa uşii. N-am ştiut niciodată ce reacţie avea, cât de flatată se simţea până când am revăzut-o şi am întrebat-o dacă îi place ritualul meu. A rămas fără cuvinte, puteam să-i citesc copleşirea în ochi. Acela a fost momentul în care buzele noastre au făcut cunoştinţă. Sărutul a durat mult, ori aşa mi s-a părut mie, deoarece mă bucuram de fiecare secundă în care buzele ei fierbinţi le atingeau pe ale mele . Când ne-am întors la vorbit mi-a spus că s-a îndrăgostit de tipul ce-i punea flori în fiecare dimineaţă pe pragul uşii, îl visa, dar faţa nu i-o putea vedea niciodată. Era atât de bucuroasă să-l cunoască în sfârşit.

Eram un om de-a dreptul complet, lipsurile de orice fel erau compensate de iubirea noastră reciprocă. Iubirea e un sentiment care astăzi şi-a pierdut din valoare, oricine spune „te iubesc” fără să cunoască măreţia celor 2 cuvinte rostite, iubirea este necondiţionată şi infinită ceea ce înseamnă că nu oricine o merită. Pentru mine iubirea este sentimentul ce a dat sens vieţii mele incomplete; nici nu stiu cand cele 6 luni au trecut. Timpul e crud, când eşti fericit, fuge, iar când treci prin greutăţi , se mişcă încet prvindu-te cum te scalzi în propriile nereuşite, cel puţin la mine aşa a fost, astfel încât această perioadă petrecută alături de Ea a fost mai frumoasă de cât aş fi putut să-mi imaginez. Eu dezinvolt şi distrat, ea stângace şi timidă. Ne completam perfect, ne stătea bine împreună...

Păcat că fericirea e opusul a ceea ce a urmat în viaţa noastră, mama Ei murise. A fost distrusă, o sunam, voiam să o văd, să-i simt buzele moi strivindu-se de ale mele. Nimic din ce-am încercat nu a mers, era înconjurată de o carapace impenetrabilă zidită din tristeţea ce mă bloca. Atâta timp cât era nefericită eu eram incomplet, revenisem la imperfectiunea de dinainte, în acele momente nu am crezut că vom trece peste această problemă...

Într-o zi nu ştiu ce s-a întâmplat cu carapacea aceea , cred că a fost măcinată de lumina caldă a soarelui şi de iubirea cu care o înconjuram zilnic. Acea întâmplare ne-a maturizat brusc pe amândoi şi ne-a făcut să ne bucurăm de fiecare clipă petrecută împreună...

Wednesday, October 13, 2010

Tu mai poţi suporta?

Astăzi, o zi fericită pentru mine, deoarece s-a luat curentul în toata şcoala şi a trebuit să se anuleze orele, spre extazul meu interior!

După ce am pierdut vremea aiurea prin oraş am zis că trebuie să ajung şi acas’. Mă urc cu prietena mea în microbuz, ne aşezăm, apoi ne punem căştile în urechi relaxându-ne. Nu după mult timp, poposeşte în dreptul căilor noastre respiratorii, un miros înecăcios de om certat cu săpunul şi deodorantul, care mi-a stricat buna dispoziţie plus pofta de mâncare; dacă o să tot am parte de un noroc ca ăsta în fiecare zi, voi slăbi garantat.

Mă dezgustă lipsa de bun simţ faţă de ceilalţi ce trebuie să suporte o mireasmă ce îţi taie răsuflarea instantaneu, plus că îţi dau lacrimile dacă cineva îşi ridică mâna pentru a se prinde de vreo bară agăţată cât mai sus. Eu nu înţeleg cum se pot suporta aceste persoane, chiar nu se simt? Îmi e silă din ce în ce mai mult de aglomeraţiile urbane, cum ar fi spectacolele electorale, transportul în comun unde suntem înghesuiţi ca vitele, iar unii miros ca unele, dar asta uneori ar fi o insultă adusă săracelor bovine.

În categoria persoanelor care deranjează, sunt specimenele ce îşi înşiră toată ziua la telefon, iar tu amărâtu’ de tine n-ai ce te face decât să asculţi ce probleme lipsite de importanţă a întampinat; într-o zi am ascultat cum un tip trecut de 30 de ani se plângea, tot la telefon, că a făcut hemoroizi de la statul pe scaun în faţa calculatorului, după ce am ascultat o groază de lucruri legate de avocatură şi chestii neinteresante pentru ceilalţi oameni şi chiar dezgustătoare.

Oricum, sper să nu mai am parte de aşa ceva în jurul meu, ele pot exista, doar să nu interancţioneze cu mine...

Wednesday, September 22, 2010

Bătaie de cap

Entuziasmat de începerea liceului, m-am gândit că trebuie să-mi scot faţa de sărbătoare de la naftalină, că de, nu în fiecare zi păşeşti cu emoţie pe poarta liceului.

Prima zi(luni), interesantă aş putea spune, colegi noi, diriginta, şi discursul inevitabil ce nu a ajuns până la timpanul nostru pentru a ne “gâdila” auzul.

A 2-a zi(marti), eram aşa pierdut în spaţiu ca un boboc ce sunt, încât nu am putut face cunoştinţă cu întregul “penitenciar” dar, am reuşit să fac un schimb de saluturi politicoase cu colegii şi m-am calmat când am vazut că nu se insistă pe uniformă, doar pe decenţă, spre extazul meu interior.

Următoarele zile am picat în puţul socializării, încercând să-mi fac cât mai mulţi prieteni de la care să aflu micile secrete ce te ajută să supravieţuieşti în mediul ostil în care s-a transformat şcoala datorită sistemului educaţional extra aglomerat care îţi acordă timp doar pentru respirat, câteodată, deoarece oamenii de la conducerea Ministerului Educaţiei au uitat de faptul că şi ei au fost adolescenţi scârbiţi de sufocarea provocată de şcoală.

Tot ceea ce îmi dăduse aripi la început, m-a făcut să mă prăbuşesc ulterior, când am fost lovit ca de un autobuz, aflând de regulile stricte pe care trebuie să le respectăm altfel vom avea parte de o excursie plină de suspans în biroul directorului, care se impune cu adevărat.
Duc dorul generalei pe care o uram acum câteva luni, generala permisivă unde puteai să scoţi câte un cuvânt mai deplasat, ceea ce nu se întamplă la liceu unde trebuie să crâşneşti din dinţi şi să dai dreptate necondiţionat.

Saturday, September 11, 2010

Seriale

Acum că-ncepe şcoala sunt nevoit să fac inventarul multelor seriale de care sunt dependent (din păcate). Nu mă pot abţine să le savurez, serialele şi cărţile sunt marile mele slăbiciuni. Mă mulţumesc cu ele, decât să depind de jocuri, mai bine de o carte şi un serial bun, aş putea spune că sunt obsedat de ele...:|, când prind o bucată de timp care se plictiseşte o exploatez cu ajutorul lor:)), mă liniştesc, efectiv. Sunt fanul serialelor pentru că toată povestea e mai elaborată, ai parte de mai multe detalii decât într-un film unde acţiunea e grabită ca să o poată concentra într-o oră şi puţin sau e diluată lipsită de părţile incitante care te ţin în suspans, plus că trebuie să aştepţi mai mult pentru a vedea părţile ce continuă să apară. Această slăbiciune e o „moştenire” de la o prietenă care a văzut de 2 ori mai multe seriale ca mine (doar că ea mai pierde acţiunea şi data când apar, iar cu ocazia asta îi fac si memoria de râs:)) ). Am tot încercat să mai exclud câteva din lista lungă şi în continuă formare dar, fără a reuşi pentru că, atâta timp cât am reuşit să văd mai bine de 7 sezoane din serialul x ar fi stupid să pun pe „pauză” vizionarea acestuia tocmai acum. Prietenii îmi tot spun că nu-mi fac bine dar, sunt drogurile la care nu pot renunţa pentru că îmi oferă o stare de euforie şi un orgasm intens al imaginaţiei care pluteşte uşor prin celulele corpului meu. Ar trebui să pună cineva bazele unui cerc numit „Cinefilii anonimi”, cred că va avea succes şi va avea mulţi adepţi peste tot, ce ziceţi? Acum la sfârşitul postării o să înşir câteva din serialele urmărite de mine:














Aveţi şi alte recomandări?

Friday, September 10, 2010

Prima zi de liceu


Abia aştept să încep călătoria prin cimitirul tinereţii mele(cum îi zicea Bacovia), să simt totul amplificat şi să-mi definesc personalitatea, să leg prietenii care vor dura mult după ce nu vom mai fi colegi. Sper să fie exact cum aud la toată lumea: „Anii de liceu o să fie cei mai frumoşi ani din viaţă”. Abia aştept nebuniile pe seama cărora vom râde neîncetat peste ani când o să ne revedem, emoţiile pe care le simţim cu toţii la orice lucrare cu copiuţa ascunsă in fel şi fel de locuri sau emoţia primului 2 luat ca şi premiu după o repriză rapidă de copiat, râsetele din ultima bancă care sfârşesc tot timpu într-un duet mut spre deliciul profesorilor acrii. Sunt curios cum or să fie fetele, având în vedere că sunt 23 în clasa mea, dar de obicei băieţii din primu’ an sunt invizibili, sper să am puterea de a fi observat:)). Îmi doresc să nu fiu nevoit să port vreo uniformă incomodă sau ceva în genu’ pentru că nu mă simt în largul meu, de aceea am urât-o încă din clasele primare. Sunt aşa nerăbdător să simt fiorul primei zile de liceu încât am început să visez cu ochii deschişi cum mi-aş dori să fie:D dar, când mă gândesc cât de repede vor trece toate aceste „condimente” ale adolescenţei îmi dau seama că trebuie să profităm la maxim, pentru că nu suntem în „Heroes”:)), din păcate.

Thursday, August 5, 2010

Neputinţă


Astăzi norii nomazi şi-au făcut apariţia, formând o plasă întunecoasă ce nu lăsa soarele să-şi reverse căldura înnăbuşitoare asupra oraşului. Mă simţeam copleşit de un val de imaginaţie, gânduri şi vise ce demonstrau cât de superficială şi lipsită de profunzimea caracteristică omului este lumea de astăzi . M-a răpus neputinţa de a schimba ceva, amintindu-mi de intensitatea cu care trăiau oamenii din cărţile pe care astăzi nimeni nu le apreciază.
- Păcat!
Pot schimba viaţa şi gândirea oamenilor uitaţi de sentimente, pot sădi în ei personalitatea de mai târziu care poate impresiona într-o discuţie. Toţi cei ce citesc sunt „aruncaţi” în aceeaşi oală cu tocilarii, o altă prejudecată pripită adoptată de foarte mulţi adolescenţi în ziua de astăzi.
„Tu citeşti?” încep să aud din ce în ce mai des, de la multe persoane. E aşa trist să vezi cum lucrurile ce au o importanţă vitală asupra vieţii nu sunt preţuite şi devenim din ce în ce mai superficiali şi, lipsiţi de misterul acela specific oamenilor care generează chimia dintre 2 persoane. Am uitat toate aceste lucruri care dau sens vieţii deoarece ne-am obişnuit cu acest confort zilnic, oferit de tehnologie şi, astfel gândirea noastră „amorţeşte” rămânând la stadiul de neevoluat, neputând să realizăm că viaţa nu e aşa uşoară, că e dură şi trebuie să rezişti cu ajutorul psihicului si personalităţii dezvoltate devreme cu ajutorul lucrurilor mărunte.

Sunday, July 11, 2010

Romanian Music Awards 2010

Ieri, 10 iulie 2010, au fost decernate premiile muzicale româneşti la Craiova, pentru cea de-a 2-a oară consecutiv. Când am auzit că se organizează iarăşi în capitala Olteniei, mi-am zis că trebuie să „aterizez” şi eu cu prietenii mei acolo, deoarece am crezut că va fi o experienţă pe care nu o vom uita curând, şi am avut dreptate. Bineînţeles că am mers cu trenul, fiindcă îţi conferă o subtilă senzaţie de libertate. Pe tot parcursul drumului nu am stat deloc, cântam cu toţii şi făceam predicţii referitoare la premii. Odată ajunşi acolo am început să ne facem loc prin mulţimea de oameni care se aşezaseră de ceva timp acolo, aşteptând cu sufletu’ la gura începerea spectacolului. Încet, încet şi-au făcut apariţia şi vedetele, fiecare având un look impecabil, peste puţin timp au urcat pe scenă şi gazdele spectacolului, Giulia şi Connect-R. După ce au cântat câteva vedete a început decernarea premiilor, de care am fost dezamăgit în mare parte... Cum să ia premiul Best Group, Dj Project cu Giulia? Când Voltaj sunt pe departe mult mai închegaţi şi mai buni din punct de vedere muzical? Ca să nu mai zic de premiul pentru cel mai bun show pe care l-a luat Inna, bineînţeles, iar cei de la Voltaj au avut o prestaţie explozivă, şi mult mai bună din punct de vedere al live-ului, având în vedere că Inna în duetul cu Andreea Bănică, a zis: „Şi la partea mai grea va cânta Andreea!”. În concluzie am fost dezamăgit că Inna a luat atâtea premii pe care sincer, nu le merita... Oricum, eu şi prietenii mei ne-am distrat la maximum!


Wednesday, July 7, 2010

O descriere

Trăiesc într-un mic oraş numit Rovinari, unde nu există activitate culturală. Un oraş prăfuit, gri în care oamenii gândesc cât se poate de superficial, fără să aibă aşteptări prea mari de la viaţă, fiind crescuţi într-un mediu uşor ”relaxat”, poate prea relaxat din punct de vedere al educaţiei în familie, părinţii aruncând vina în cocoaşa profesorilor care trebuie să modeleze un caracter deja format, prin concluzie nu se poate mai mult având în vedere comportamentul adulţilor. Din când în când mai avem parte de un concert electoral diluat cu vedete şterse, de mâna a 2-a, care nu ştiu să atragă decât persoanele care nu pot recunoaşte muzica bună când o aud. Un lucru bun e că am prieteni care simt la fel şi ne putem simţi bine făcând lucruri pe care alţii le privesc cu reticenţă. Eu mă pot considera fericit că nu fac parte din categoria oamenilor “obişnuiţi” din Rovinari, deoarece nu ascult manele la maximum in fiecare dimineaţă, trezindu-mi vecinii cu mult “bun simţ”. În concluzie Rovinariul este un oraş plin de oameni care nu au vise, sau sunt prea fricoşi sa lupte pentru ele.

Sunday, July 4, 2010

Radu Almăşan

Astăzi, pe când stăteam plictisit în faţa monitorului primesc un link de la o prietenă cu o bucată din emisiunea „Happy Hour”, unde Radu Almăşan cânta melodia „Rock’n’roll pe canapea” care pot spune că mi-a dat fiori, o melodie care ar trebui apreciată de multă lume, pentru că asta este muzica ce influenţează viaţa unui om. Radu Almăşan a fost preferatul meu de când eram mic şi ascultam cuprins de euforie „Bosquito” dansând fără să mă opresc. Cei drept pe vremea aceea era pe val, dar cum spune şi melodia „Chipu-mi schimbă, dar năravul ba!”, iar asta s-a întamplat şi cu el.

Thursday, July 1, 2010

Prima mea creaţie...

Noaptea


Soarele se topeşte-ntr-un apus însângerat,
Natura e cuprinsă de a lumii nostalgie
Şi sufletul mi-l simt pătat,
Copleşit de măreţie.

Singură pe cer stă luna argintie,
Stă lipsită de tovărăşie.
Stelele cu norii formează o plasă
În care se pierde imaginaţia noastră.