Părţi diabolice

Toată lumea cunoaşte bucuria. Bucuria însoţeşte momentele frumoase din viaţa ta, îmbrăcând cotidianul în ceva plăcut ochiului, dar poate avea şi rădăcini diabolice adânc înfipte în suflet, imposibil de smuls, oricât de mult ai încerca. Spiritul se simte bine când este hrănit cu bucurie, dar odată ce gustă şi din bucuria diabolică, devine un drog din vraja căruia nu se mai poate rupe. Această trăire este fructul suferinţei altor persoane, ori al urii şi invidiei, nutrite în adâncurile misterioase ale noastre. Sunt oameni ce iubesc să simtă acest sentiment distructiv, le oferă atâta putere încât simt că pot face lucruri inimaginabile prin rănirea altora. Ei doar pentru asta îşi continua existenţa, înjosirea celor din jur îi ajută să aibă o părere mai bună despre ei înşişi, în timp reuşind să se convingă că e adevărat, devenind prizonierii unei alte dimensiuni pentru totdeauna. Este, cu siguranţă, mai uşor să-ţi trăieşti viaţa astfel, niciodată nu vei avea probleme legate de complexare, dar nu toţi aleg să fie aşa. Prefer să mă chinui de pe o zi pe alta, zbătându-mă să pot reuşi să ajung acolo unde sufletul meu simte că ar trebui să fiu, să mă îmbăt cu puţinii stropi de mulţumire care îmi vor scălda viitorul. E adevărat, bucuria diabolică e mult mai puternică, şi tot timpul vei fi tentat să te bucuri de răul altuia; simţi că eşti invincibil când poţi controla suferinţa ce cuprinde alte persoane, şi crezi (greşit) că eşti scenaristul altor vieţi. Este nocivă, dar noi oamenii fiind fiinţe slabe, suntem dependenţi de ea, ca un orb de baston, agăţându-ne de rău pentru a ne fi bine.